40.01 Tâlcuiri - Săptămâna a optsprezecea după Cincizecime – Luni

Efes. 4. 25-32

    25    Pentru aceea, lepădând minciuna, grăiţi adevărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia suntem mădulare.
    26    Mâniaţi-vă şi nu greşiţi; soarele să nu apună peste mânia voastră.
    27    Nici nu daţi loc diavolului.
    28    Cel ce fură să nu mai fure, ci mai vârtos să se ostenească lucrând cu mâinile sale, lucrul cel bun, ca să aibă să dea şi celui ce are nevoie.
    29    Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor ce ascultă.
    30    Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării.
    31    Orice amărăciune şi supărare şi mânie şi izbucnire şi defăimare să piară de la voi, împreună cu orice răutate.
    32    Ci fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos.

Lc. 3. 19-22

    19    Iar Irod tetrarhul, mustrat fiind de el pentru Irodiada, femeia lui Filip, fratele său, şi pentru toate relele pe care le-a făcut Irod,
    20    A adăugat la toate şi aceasta, încât a închis pe Ioan în temniţă.
    21    Şi după ce s-a botezat tot poporul, botezându-Se şi Iisus şi rugându-Se, s-a deschis cerul,
    22    Şi S-a coborât Duhul Sfânt peste El, în chip trupesc, ca un porumbel, şi s-a făcut glas din cer: Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit.


Tâlcuire:

Irod este întruchiparea iubirii de sine întărâtate de zguduirea pe care o pricinuiesc conştiinţei mustrările dreptăţii şi se aşteaptă să scape prin silnicie de această neplăcere. Ioan Înaintemergătorul este întruchiparea dreptăţii prigonite de iubirea de sine, atunci când iubirii de sine îi stă în putere să o facă. Oricât ai îndulci dreptatea prin pogorământ şi prin cuvintele dibace pe care le poate afla gingăşia dragostei, ce nu vrea să rănească inima celuilalt, chipul dreptăţii stă înaintea ochilor conştiinţei şi acolo, înlăuntru, stârneşte furtuna mustrării. Egoismul este miop şi nu vede că amărăciunea mustrării nu vine din afară, ci dinlăuntru, şi se scoală cu toate puterile împotriva celui care îl mustra din afară. Astupându-i gura, crede că poate să înăbuşe şi vocea lăuntrică. Nu reuşeşte, totuşi; nu astfel trebuie lucrat. Trebuie împăcată conştiinţa; atunci, oricâţi ar fi cei care mustră din afară, nu vor putea strica pacea lăuntrică, ci numai o vor face mai adâncă, făcându-l pe om să adune în sine izvoarele mângâierii - credinţa în Domnul Cel Răstignit, pocăinţa şi mărturisirea nefăţarnică şi hotărârea neclintită de a nu face nimic împotriva conştiinţei. Iată ce trebuie să faci, nu să-i bagi în temniţă  pe toţi Ioanii, căci cuvântul dreptăţii Lui Dumnezeu umblă pretutindeni pe pământ şi fiecare din purtătorii lui e pentru tine un Ioan care te dă în vileag.