40.05 Tâlcuiri - Săptămâna a optsprezecea după Cincizecime – Vineri

Efes. 6. 18-24

    18    Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii.
    19    Rugaţi-vă şi pentru mine, ca să mi se dea mie cuvânt, când voi deschide gura mea, să fac cunoscută cu îndrăzneală taina Evangheliei,
    20    Pe care o binevestesc, în lanţuri, ca să vorbesc despre Evanghelie, fără sfială, precum şi trebuie să vorbesc.
    21    Iar ca să ştiţi şi voi cele despre mine şi ce fac, Tihic, iubitul frate şi credinciosul slujitor întru Domnul, vi le va aduce la cunoştinţă pe toate;
    22    L-am trimis pe el la voi, pentru aceasta, ca să aflaţi cele despre noi şi să mângâie inimile voastre.
    23    Pace fraţilor şi dragoste, cu credinţă de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul Iisus Hristos.
    24    Harul fie cu toţi care iubesc pe Domnul nostru Iisus Hristos întru curăţie.

Lc. 4. 22-30

    22    Şi toţi Îl încuviinţau şi se mirau de cuvintele harului care ieşeau din gura Lui şi ziceau: Nu este, oare, Acesta fiul lui Iosif?
    23    Şi El le-a zis: Cu adevărat Îmi veţi spune această pildă: Doctore, vindecă-te pe tine însuţi! Câte am auzit că s-au făcut în Capernaum, fă şi aici în patria Ta.
    24    Şi le-a zis: Adevărat zic vouă că nici un prooroc nu este bine primit în patria sa.
    25    Şi adevărat vă spun că multe văduve erau în zilele lui Ilie, în Israel, când  s-a închis cerul trei ani şi şase luni, încât a fost foamete mare peste tot pământul.
    26    Şi la nici una dintre ele n-a fost trimis Ilie, decât la Sarepta Sidonului, la o femeie văduvă.
    27    Şi mulţi leproşi erau în Israel în zilele proorocului Elisei, dar nici unul dintre ei nu s-a curăţat, decât Neeman Sirianul.
    28    Şi toţi, în sinagogă, auzind acestea, s-au umplut de mânie.
    29    Şi sculându-se, L-au scos afară din cetate şi L-au dus pe sprânceana muntelui, pe care era zidită cetatea lor, ca să-L arunce în prăpastie;
    30    Iar El, trecând prin mijlocul lor, S-a dus.


Tâlcuire:

Nazarinenii s-au minunat de cuvântarea Domnului, însă tot n-au crezut: îi împiedica pizma, precum a arătat Însuşi Domnul. Orişice patimă este potrivnică adevărului şi binelui, însă zavistia mai mult decât toate, căci fiinţa ei o alcătuiesc minciuna şi  răutatea; această patimă este, dintre toate, cea mai nedreaptă şi cea mai otrăvită şi pentru cel care o poartă în sine, şi pentru cel asupra căruia este îndreptată. În mic, ea se găseşte la toţi; omul pizmuieşte îndeobşte pe cei de o seamă cu el şi mai mult încă pe cei aflaţi mai presus. Egoismul se întărâtă şi zavistia începe să cuprindă inima. Acest lucru nu e atât de chinuitor, atunci când şi celui pizmaş ii e deschisă calea spre propăşire; dar când această cale este închisă, şi mai ales când este închisă de câte cel faţă de care deja s-a încropit zavistia, imboldurile ei sunt deja de nestăvilit; este cu neputinţă de împăcat. Zavistia cere răsturnarea potrivnicului şi nu se linişteşte până ce nu va reuşi cumva să facă asta, ori până când nu obţine pieirea zavistnicului. Oamenii binevoitori, la care simţămintele de simpatie au întâietate asupra celor egoiste, nu suferă de pizmă. Acest fapt arată şi celor care bolesc de pizmă calea spre stingerea ei. Aceştia trebuie să se grăbească a deştepta în sine bunăvoinţă, mai ales faţă de cei pe care îi pizmuiesc, şi s-o arate prin fapte, iar zavistia se va domoli. Încă puţină silinţă şi ea, cu ajutorul lui Dumnezeu, se a stinge de tot. Lăsând-o însă în voia ei, te va chinui, te va usca şi te va băga în mormânt, dacă nu te vei birui pe tine însuţi şi nu te vei sili să faci bine celui pe care îl pizmuieşti.