42.03 Tâlcuiri - Săptămâna a douăzecea după Cincizecime – Miercuri

Filip. 2. 24-30

    24    Sunt, însă, încredinţat în Domnul că eu însumi voi veni în curând.
    25    Am socotit de grabnică nevoie să vă trimit pe Epafrodit, fratele şi împreună cu mine lucrător şi luptător, cum şi trimisul vostru şi slujitorul nevoilor mele,
    26    Fiindcă avea mare dor de voi toţi şi era mâhnit fiindcă aţi auzit că a fost bolnav.
    27    Într-adevăr, bolnav a fost aproape de moarte, dar Dumnezeu a avut milă de el şi nu numai de el, ci şi de mine, ca să nu am întristare peste întristare.
    28    Deci l-am trimis mai degrabă, ca, văzându-l, voi iarăşi să vă bucuraţi, iar eu să fiu mai puţin mâhnit.
    29    Primiţi-l dar întru Domnul, cu toată bucuria şi pe unii ca aceştia întru cinste să-i aveţi,
    30    Fiindcă pentru lucrul lui Hristos a mers până aproape de moarte, punându-şi viaţa în primejdie, ca să împlinească lipsa voastră în slujirea mea.

Lc. 6. 46-49

    46    Şi pentru ce Mă chemaţi: Doamne, Doamne, şi nu faceţi ce vă spun?
    47    Oricine vine la Mine şi aude cuvintele Mele şi le face, vă voi arăta cu cine se aseamănă:
    48    Asemenea este unui om care, zidindu-şi casă, a săpat, a adâncit şi i-a pus temelia pe piatră, şi venind apele mari şi puhoiul izbind în casa aceea, n-a putut s-o clintească, fiindcă era bine clădită pe piatră.
    49    Iar cel ce aude, dar nu face, este asemenea omului care şi-a zidit casa pe pământ fără temelie, şi izbind în ea puhoiul de ape, îndată a căzut şi prăbuşirea acelei case a fost mare.

Lc. 7.1

    1    Şi după ce a sfârşit toate aceste cuvinte ale Sale în auzul poporului, a intrat în Capernaum.



Tâlcuire:

"Pentru ce Mă chemaţi: Doamne, Doamne, şi nu faceţi ce vă spun?" Pentru ce Îl numesc oamenii pe Hristos Domn, dar nu fac voia Domnului, adică de ce nu recunosc prin fapte stăpânirea Lui? Pentru că-l numesc Domn doar cu limba,  nu şi cu inima. Dacă inima ar rosti: "Doamne, Tu eşti Domnul meu", ar fi gata pe deplin să se supună Celui pe care-L mărturiseşte Domn; dar întrucât nu se întâmplă aşa, faptele se împotrivesc vorbelor, căci ele sunt întotdeauna pe măsura inimii. Dar cum, nu trebuie să strigăm: "Doamne! Doamne!"? Nu, nu-i vorba de asta. Trebuie să adaugi la cuvântul din afară şi cuvântul lăuntric - simţirea şi starea inimii. Şezi şi cugetă la Domnul şi la tine însuţi: cine e Domnul şi cine eşti tu; ce a făcut şi face Domnul pentru tine, pentru ce trăieşti şi unde vei ajunge după moarte... Vei ajunge îndată la încredinţarea că n-ai altceva de făcut decât să împlineşti voia Domnului în întregime, neabătut; pentru noi altă cale nu-i. Această încredinţare te va face să fii gata a împlini cu fapta ceea ce rosteşti cu cuvântul. Astfel vei ajunge să simţi nevoia ajutorului de sus, iar de aici ia naştere rugăciunea: "Doamne, Doamne! Ajută-mă şi dăruieşte-mi puterea de a umbla intru voia Ta". Şi strigarea ta către Domnul va fi plăcută înaintea Lui.