43.06 Tâlcuiri - Săptămâna a douăzeci şi una după Cincizecime – Sâmbătă

2 Cor. 3. 12-18

    12    Având deci o astfel de nădejde, noi lucrăm cu multă îndrăzneală,
    13    Şi nu ca Moise, care îşi punea un văl pe faţa sa, ca fiii lui Israel să nu privească sfârşitul a ceea ce era trecător.
    14    Dar minţile lor s-au învârtoşat, căci până în ziua de azi, la citirea Vechiului Testament, rămâne acelaşi văl, neridicându-se, căci el se desfiinţează prin Hristos;
    15    Ci până astăzi, când se citeşte Moise, stă un văl pe inima lor;
    16    Iar când se vor întoarce către Domnul, vălul se va ridica.
    17    Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate.
    18    Iar noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului.

Lc. 6. 1-10

    1    Într-o sâmbătă, a doua după Paşti, Iisus mergea prin semănături şi ucenicii Lui smulgeau spice, le frecau cu mâinile şi mâncau.
    2    Dar unii dintre farisei au zis: De ce faceţi ce nu se cade a face sâmbăta?
    3    Şi Iisus, răspunzând, a zis către ei: Oare n-aţi citit ce a făcut David, când a flămânzit el şi cei ce erau cu el?
    4    Cum a intrat în casa lui Dumnezeu şi a luat pâinile punerii înainte şi a mâncat şi a dat şi însoţitorilor săi, din ele, pe care nu se cuvine să le mănânce decât numai preoţii?
    5    Şi le zicea: Fiul Omului este Domn şi al sâmbetei.
    6    Iar în altă sâmbătă, a intrat El în sinagogă şi învăţa. Şi era acolo un om a cărui mână dreaptă era uscată.
    7    Dar cărturarii şi fariseii Îl pândeau de-l va vindeca sâmbăta, ca să-I găsească vină.
    8    Însă El ştia gândurile lor şi a zis omului care avea mâna uscată: Scoală-te şi stai la mijloc. El s-a sculat şi a stat.
    9    Atunci Iisus a zis către ei: Vă întreb pe voi, ce se cade sâmbăta: a face bine sau a face rău? A scăpa un suflet sau a-l pierde?
    10    Şi privind împrejur pe toţi aceştia, i-a zis: Întinde mâna ta. Iar el a făcut aşa şi mâna lui s-a făcut sănătoasă, ca şi cealaltă.


Tâlcuire:

Ucenicii Domnului rup spice, le freacă în mâini şi le mănâncă. Lucru foarte mărunt şi la arătare, şi ca însemnătate lăuntrică; şi totuşi, fariseii n-au suferit şi i-au mustrat. Ce i-a făcut să stârnească vorbă pentru asta? S-ar părea că o râvnă lipsită de dreaptă socotinţă, însă de fapt, duhul osândirii. Acest duh se leagă de orice, înfăţişând toate faptele celorlalţi în culorile întunecate ale nelegiuirii şi pierzării. Această neputinţă se află, într-o măsură mai mică sau mai mare,  cam la toţi oamenii care nu iau aminte la sine. Nu toţi îşi vădesc prin cuvânt gândurile de osândire, însă arareori se înfrânează cineva de la aceste gânduri. E ceva anume care stă pe lângă inimă şi o aţâţă să osândească, iar inima începe să reverse osândirile din ea. În acelaşi timp însă, şi cel ce osândeşte e gata să facă fapte rele dacă nu-l vede nimeni şi negreşit că este în neregulă cel puţin într-o privinţă; parcă judecă şi osândeşte pentru a satisface simţul dreptăţii,  pe care l-a jignit şi  înăbuşit în sine însuşi, acuzând pe alţii - chiar dacă pe nedrept. Omul care iubeşte dreptatea şi care stă intru dreptate, ştiind ce greu îşi îndreptă omul faptele şi cu atât mai mult simţirile, niciodată nu va judeca; mai degrabă va fi gata să acopere cu pogorământ nu numai o greşeală mică, ci chiar şi una mare a aproapelui. Domnul nu i-a judecat pe fariseii cei osânditori, ci doar i-a lămurit cu pogorământ că ucenicii săi au săvârşit o faptă pe care oricine,  judecând cum se cade, poate s-o dezvinovăţească. Şi aşa se întâmplă mai totdeauna: cugetă la fapta aproapelui şi vei vedea că nu este nicicum însemnată şi înspăimântătoare, precum ţi s-a părut la început.