44.06 Tâlcuiri - Săptămâna a douăzeci şi doua după Cincizecime – Sâmbătă

2. Cor. 5. 1-10

    16    De aceea nu ne pierdem curajul şi, chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru însă se înnoieşte din zi în zi.
    17    Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare,
    18    Neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice.
-------------
    1    Căci ştim că, dacă acest cort, locuinţa noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică, în ceruri.
    2    Căci de aceea şi suspinăm, în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din cer,
    3    Dacă totuşi vom fi găsiţi îmbrăcaţi, iar nu goi.
    4    Că noi, cei ce suntem în cortul acesta, suspinăm îngreuiaţi, de vreme ce dorim să nu ne scoatem haina noastră, ci să ne îmbrăcăm cu cealaltă pe deasupra, ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă.
    5    Iar Cel ce ne-a făcut spre aceasta este Dumnezeu, Care ne-a dat nouă arvuna Duhului.
    6    Îndrăznind deci totdeauna şi ştiind că, petrecând în trup, suntem departe de Domnul,
    7    Căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere,
    8    Avem încredere şi voim mai bine să plecăm din trup şi să petrecem la Domnul.
    9    De aceea ne şi străduim ca, fie că petrecem în trup, fie că plecăm din el, să fim bineplăcuţi Lui.
    10    Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău.

Lc. 7. 2-10

    1    Şi după ce a sfârşit toate aceste cuvinte ale Sale în auzul poporului, a intrat în Capernaum.
    2    Iar sluga unui sutaş, care era la el în cinste, fiind bolnavă era să moară.
    3    Şi auzind despre Iisus, a trimis la El bătrâni ai iudeilor, rugându-L să vină şi să vindece pe sluga lui.
    4    Iar ei, venind la Iisus, L-au rugat stăruitor, zicând: Vrednic este să-i faci lui aceasta,
    5    Căci iubeşte neamul nostru şi el ne-a zidit sinagoga.
    6    Iar Iisus mergea cu ei. Şi nefiind El acum departe de casă, a trimis la El prieteni, zicându-I: Doamne, nu Te osteni, că nu sunt vrednic ca să intri sub acoperământul meu.
    7    De aceea nici pe mine nu m-am socotit vrednic să vin la Tine. Ci spune cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea.
    8    Căci şi eu sunt om pus sub stăpânire, având sub mine ostaşi, şi zic acestuia: Du-te, şi se duce, şi altuia: Vino, şi vine, şi slugii mele: Fă aceasta, şi face.
    9    Iar Iisus, auzind acestea, S-a minunat de el şi, întorcându-Se, a zis mulţimii care venea după El: Zic vouă că nici în Israel n-am aflat atâta credinţă;
    10    Şi întorcându-se cei trimişi acasă, au găsit sluga sănătoasă.


Tâlcuire:

Ce chip luminos sutaşul! Cum a ajuns la atâta credinţă, încât i-a întrecut pe toţi israeliţii, care erau hrăniţi cu dumnezeiasca descoperire, cu proorociile şi cu minunile? Evanghelia nu ne arata asta, ci doar ne zugrăveşte credinţa lui şi povesteşte cum l-a lăudat Domnul. Calea credinţei este o cale tainică, ascunsă. Cine poate să explice fie şi în ceea ce îl priveşte cum se încheagă în inima convingerile credinţei? Cel mai bine ne lămureşte Sfântul Apostol, numind credinţa "dar al lui Dumnezeu". Credinţa este, cu adevărat, un dar al lui Dumnezeu, însă necredincioşii sunt fără de răspuns, fiindcă ei înşişi sunt vinovaţi că nu primesc acest dar. Acolo unde nu are cine să primească darul, el nu se dă, căci asta ar însemna risipirea lui în zadar. Cum devine sufletul capabil să primească darul credinţei, e greu de spus. La sutaş vedem o mare smerenie, în pofida faptului că avea putere lumească,  virtuţi şi minte ageră. Oare nu smerenia atrage marea milă a lui Dumnezeu care dăruieşte credinţa? Nu e deloc de mirare. Oricum, toată lumea ştie că necredincioşii sunt totdeauna trufaşi, iar credinţa cere în primul rând ca mintea să se plece sub jugul său.