48.05 Tâlcuiri - Săptămâna a douăzeci şi şasea după Cincizecime – Vineri

1 Tim. 4. 4-8

    4    Pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire;
    5    Căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune.
    6    Punându-le înaintea fraţilor acestea, vei fi bun slujitor al lui Hristos Iisus, hrănindu-te cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături căreia ai urmat;
    7    Iar de basmele cele lumeşti şi băbeşti, fereşte-te şi deprinde-te cu dreapta credinţă.
    8    Căci deprinderea trupească la puţin foloseşte, dar dreapta credinţă spre toate este de folos, având făgăduinţa vieţii de acum şi a celei ce va să vină.

1 Tim. 4. 16

    16    Ia aminte la tine însuţi şi la învăţătură; stăruie în acestea, căci, făcând aceasta, şi pe tine te vei mântui şi pe cei care te ascultă.

Lc. 16. 15-18

    15    Şi El le-a zis: Voi sunteţi cei ce vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaşte inimile voastre; căci ceea ce la oameni este înalt, urâciune este înaintea lui Dumnezeu.
    16    Legea şi proorocii au fost până la Ioan; de atunci împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi fiecare se sileşte spre ea.
    17    Dar mai lesne e să treacă cerul şi pământul, decât să cadă din Lege un corn de literă.
    18    Oricine-şi lasă femeia sa şi ia pe alta săvârşeşte adulter; şi cel ce ia pe cea lăsată de bărbat săvârşeşte adulter.

Lc. 17. 1-4

    1    Şi a zis către ucenicii Săi: Cu neputinţă este să nu vină smintelile, dar vai aceluia prin care ele vin!
    2    Mai de folos i-ar fi dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară şi ar fi aruncat în mare, decât să smintească pe unul din aceştia mici.
    3    Luaţi aminte la voi înşivă. De-ţi va greşi fratele tău, dojeneşte-l şi dacă se va pocăi, iartă-l.
    4    Şi chiar dacă îţi va greşi de şapte ori într-o zi şi de şapte ori se va întoarce către tine, zicând: Mă căiesc, iartă-l.


Talcuire:

"Cu neputinţă este să nu vină smintelile, dar vai aceluia prin care ele vin!"  Asta înseamnă că nu putem trăi după bunul plac: trebuie să luăm seama, nu cumva să smintim pe cineva. Raţiunea se trufeşte şi ei nu-i pasă de nimeni, însă în jur pricinuieşte sminteală cu fapta, dar mai ales cu vorba. Sminteala creşte şi sporeşte nenorocirea care-l aşteaptă pe cel ce o pricinuieşte, însă acesta nu simte şi înmulţeşte smintelile. Încă e bine că ameninţarea lui Dumnezeu împotriva smintelilor nu se împlineşte, îndeobşte,  aici pe pământ, căci El aşteaptă îndreptarea păcătosului; împlinirea ei se amână pentru ceasul judecăţii şi răsplătirii; numai atunci vor simţi cei care fac sminteli cât de mare este acest păcat. Aici, mai nimeni nu se gândeşte dacă va sminti sau nu va sminti prin faptele sau cuvintele sale pe cei ce-l înconjoară. Sunt două păcate foarte mari înaintea lui Dumnezeu, dar pe care oamenii le socotesc neînsemnate: smintirea aproapelui şi osândirea. După cuvântul Domnului, pentru cel prin care vine sminteala ar fi mai bine să nu mai trăiască, iar cel ce osândeşte este deja osândit. Nici smintitorul, nici cel ce osândeşte nu se gândesc însă la acest lucru şi nu le-ar trece prin cap să-şi recunoască vreo vinovaţie de acest fel. Ce orbire ne împresoară, de fapt, şi cum umblăm cu nepăsare prin mijlocul umbrei morţii!