49.03 Tâlcuiri - Săptămâna a douăzeci şi şaptea după Cincizecime – Miercuri

1 Tim. 5. 22-25

    22    Nu-ţi pune mâinile degrabă pe nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora. Păstrează-te curat.
    23    De acum nu bea numai apă, ci foloseşte puţin vin, pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni.
    24    Păcatele unor oameni sunt vădite, mergând înaintea lor la judecată, ale altora însă vin în urma lor.
    25    Tot aşa şi faptele cele bune sunt vădite, şi cele ce nu sunt altfel nu se pot ascunde.


1 Tim. 6. 1-11

    1    Cei ce se găsesc sub jugul robiei să socotească pe stăpânii lor vrednici de toată cinstea, ca să nu fie hulite numele şi învăţătura lui Dumnezeu.
    2    Iar cei ce au stăpâni credincioşi să nu-i dispreţuiască, sub cuvânt că sunt fraţi; ci mai mult să-i slujească, fiindcă primitorii bunei lor slujiri sunt credincioşi şi iubiţi. Acestea învaţă-i şi porunceşte-le.
    3    Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura cea după dreapta credinţă,
    4    Acela e un îngâmfat, care nu ştie nimic, suferind de boala discuţiilor şi a certurilor de cuvinte, din care pornesc: ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli viclene,
    5    Gâlcevi necurmate ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care socotesc că evlavia este un mijloc de câştig. Depărtează-te de unii ca aceştia.
    6    Şi, în adevăr, evlavia este mare câştig, dar atunci când ea se îndestulează cu ce are.
    7    Pentru că noi n-am adus nimic în lume, tot aşa cum nici nu putem să scoatem ceva din ea afară;
    8    Ci, având hrană şi îmbrăcăminte cu acestea vom fi îndestulaţi.
    9    Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare, ca unele care cufundă pe oameni în ruină şi în pierzare.
    10    Că iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns cu multe dureri.
    11    Dar tu, o, omule al lui Dumnezeu, fugi de acestea şi urmează dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea.

Lc. 18. 15-17

    15    Şi aduceau la El şi pruncii, ca să Se atingă de ei. Iar ucenicii, văzând, îi certau.
    16    Iar Iisus i-a chemat la Sine, zicând: Lăsaţi copii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca aceştia.
    17    Adevărat grăiesc vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea.

Lc. 18. 26-30

    26    Zis-au cei ce ascultau: Şi cine poate să se mântuiască?
    27    Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.
    28    Iar Petru a zis: Iată, noi, lăsând toate ale noastre, am urmat Ţie.
    29    Şi El le-a zis: Adevărat grăiesc vouă: Nu este nici unul care a lăsat casă, sau femeie, sau fraţi, sau părinţi, sau copii, pentru împărăţia lui Dumnezeu,
    30    Şi să nu ia cu mult mai mult în vremea aceasta, iar în veacul ce va să vină, viaţă veşnică.



Tâlcuire:

"Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea." Cum vine asta, s-o primeşti ca un prunc? Iată cum: întru curăţie, cu toată inima, fără a sta pe gânduri. Analiza raţională nu este aplicabilă în domeniul credinţei: ea nu poate avea loc decât în anticamera ei. Anatomistul disecă în amănunţime corpul, dar nu vede viaţa; nici raţiunea, oricât ar analiza ea, nu poate să pătrundă puterea credinţei. Credinţa însăşi ne dă vederi duhovniceşti care (vederi) ne-o înfăţişează în întregimea ei ca fiind pe deplin îndestulătoare pentru trebuinţele firii noastre şi îndatorează mintea, conştiinţa, inima să o primească. Acestea o şi primesc; şi odată ce au primit-o, nu vor să se mai despartă de ea. Se întâmplă aici acelaşi lucru ca atunci când gustăm dintr-o mâncare gustoasă şi sănătoasă. Cel ce gustă o dată dintr-o astfel de mâncare cunoaşte ca ea este bună şi o trece în rândul lucrurilor hrănitoare. Chimia nu i-a dat aici nici un ajutor. Încredinţarea lui este întemeiată pe experienţa personală, nemijlocită.  Şi credinciosul cunoaşte nemijlocit adevărul credinţei: însăşi credinţa înrădăcinează în el încredinţarea nezdruncinată că este adevărată. Dar cum va fi atunci raţională credinţa? Raţionalitatea credinţei stă tocmai în a cunoaşte nemijlocit că în ea este adevărul. Raţiunea nu face decât să încurce lucrurile,  răcind credinţa şi slăbind viaţa în credinţă; pe deasupra - şi acesta este lucrul cel mai însemnat - se trufeşte, alungând astfel harul lui Dumnezeu, iar în creştinism acesta este un lucru de cea mai mare gravitate.