52.04 Tâlcuiri - Săptămâna a treizecea după Cincizecime – Joi

Mai mult decât am crede, deschiderea mâinilor către aproapele nostru duce la deschiderea sufletelor, împreunarea mâinilor duce la unirea sufletelor. (din volumul Gânduri pentru fiecare zi, de Monseniorul Vladimir Ghika)

*
*                  *

Evr. 10. 35-39

    35    Nu lepădaţi dar încrederea voastră, care are mare răsplătire.
    36    Căci aveţi nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândiţi făgăduinţa.
    37    "Căci mai este puţin timp, prea puţin, şi Cel ce e să vină, va veni şi nu va întârzia;
    38    Iar dreptul din credinţă va fi viu; şi de se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el".
    39    Noi nu suntem (fii) ai îndoielii spre pieire, ci ai credinţei spre dobândirea sufletului.


Evr. 11. 1-7

    1    Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute.
    2    Prin ea, cei din vechime au dat buna lor mărturie.
    3    Prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd.
    4    Prin credinţă, Abel a adus lui Dumnezeu mai bună jertfă decât Cain, pentru care a luat mărturie că este drept, mărturisind Dumnezeu despre darurile lui; şi prin credinţă grăieşte şi azi, deşi a murit.
    5    Prin credinţă, Enoh a fost luat de pe pământ ca să nu vadă moartea, şi nu s-a mai aflat, pentru că Dumnezeu îl strămutase, căci mai înainte de a-l strămuta, el a avut mărturie că a bine-plăcut lui Dumnezeu.
    6    Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută.
    7    Prin credinţă, luând Noe înştiinţare de la Dumnezeu despre cele ce nu se vedeau încă, a gătit, cu evlavie, o corabie spre mântuirea casei sale; prin credinţă el a osândit lumea şi dreptăţii celei din credinţă s-a făcut moştenitor.


Mc. 9. 10-16

    10    Iar ei au ţinut cuvântul, întrebându-se între ei: Ce înseamnă a învia din morţi?
    11    Şi L-au întrebat pe El, zicând: Pentru ce zic fariseii şi cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie?
    12    Iar El le-a răspuns: Ilie, venind întâi, va aşeza iarăşi toate. Şi cum este scris despre Fiul Omului că va să pătimească multe şi să fie defăimat?
    13    Dar vă zic vouă că Ilie a şi venit şi i-au făcut toate câte au voit, precum s-a scris despre el.
    14    Şi venind la ucenici, a văzut mulţime mare împrejurul lor şi pe cărturari sfădindu-se între ei.
    15    Şi îndată toată mulţimea, văzându-L, s-a spăimântat şi, alergând, I se închina.
    16    Şi Iisus a întrebat pe cărturari: Ce vă sfădiţi între voi?


Tâlcuire:

Istoria îşi urmează cursul şi hotărăşte implacabil, s-ar părea, evenimentele particulare. Cât n-a pregătit Dumnezeu omenirea pentru primirea Mântuitorului!... Până la urmă, a venit cel mai apropiat dintre cei ce L-au proorocit, Ioan, şi ce-a ieşit? Cu Ioan "au făcut ce-au vrut"; şi Fiul Omului a fost batjocorit şi chinuit. Cursul evenimentelor nu a putut fi întrerupt: el şi-a luat dreptul său. Aşa trage mereu toate după sine cursul istoriei. Acum se pune întrebarea: "Unde e libertatea? Şi ce fel de libertate este asta, dacă lucrurile decurg în acest fel? Nu e decât o iluzie". Aşa gândesc de obicei fataliştii; însă această curgere a evenimentelor nu este dirijată decât în aparenţă; în realitate, toate evenimentele din lumea omenească, atât generale cât şi particulare, sunt rodul acţiunilor libere ale omului. Starea generală decurge astfel fiindcă aşa vrea majoritatea, iar starea particulară intră în acord cu majoritatea, fiindcă aşa vor cutare şi cutare individ. Avem dovada în faţă: în sânul unei stări generale rele putem afla aspecte particulare bune, şi în sânul unui bine general putem afla aspecte particulare rele.Şi mai mult: în sânul unei stări generale temeinic închegate a lucrurilor se nasc aspecte particulare care, crescând şi întărindu-se din ce în ce mai mult, răstoarnă starea generală de mai înainte şi îi iau locul. Aceste aspecte particulare sunt însă rodul libertăţii. Ce are creştinismul în comun cu caracterul general al vremii în care s-a născut? El a fost semănat de o mână de oameni care nu erau ieşiţi din cursul implacabil al istoriei; i-a atras pe cei care l-au dorit, s-a întărit şi a devenit o problemă generală a omenirii de atunci. Şi totuşi, el a fost rodul libertăţii. La fel şi în direcţia cea rea: cum s-a pervertit Apusul? Singur, de voia lui, s-a pervertit: în locul Evangheliei au început să înveţe cele ale păgânilor şi să împrumute obiceiurile lor şi aşa s-au pervertit. La fel va fi şi la noi: am început să luăm lecţii de la Apusul care a apostat de la Hristos Domnul şi am adus la noi duhul lui.  Totul se va sfârşi prin aceea că vom cădea, asemenea lui, din adevăratul creştinism. Dar toate acestea nu împiedică în nici un fel lucrarea libertăţii: dacă vom vrea, vom goni întunericul venit din Apus; dacă nu, fireşte că ne vom scufunda în el.