Noi credem, după cum credeau Sfinţii Părinţi, că, dacă Domnul Însuşi nu îl călăuzeşte pe calea ascultării, începătorul nu va putea să înveţe nimic de la oameni; chiar de ar avea înaintea lui pe Sfinţii Apostoli înşişi, el ar arunca cu pietre în ei (Sf. Ignatie Briancianinov).
*
* *
2 Tim. 4. 5-8
5 Tu fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin!
6 Că eu de-acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat.
7 Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit.
8 De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui.
Mc. 1. 1-8
1 Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
2 Precum este scris în proorocie (la Maleahi) şi Isaia: "Iată Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta.
3 Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui".
4 Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor.
5 Şi ieşeau la el tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el, în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele.
6 Şi Ioan era îmbrăcat în haină de păr de cămilă, avea cingătoare de piele împrejurul mijlocului şi mânca lăcuste şi miere sălbatică.
7 Şi propovăduia, zicând: Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintelor.
8 Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt.
Tâlcuire:
Mai înainte ca Domnul să Se arate poporului şi să purceadă la lucrarea săvârşirii iconomiei mântuirii noastre, a fost trimis Sfântul Ioan Înaintemergătorul ca să-i pregătească pe oameni spre a-L primi pe Hristos. Această pregătire consta în chemarea la pocăinţă; şi de atunci, pocăinţa a devenit calea spre Domnul Mântuitorul şi pragul credinţei în El. Mântuitorul Însuşi Şi-a început propovăduirea prin cuvintele: "Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie" (Mc. 1.15). Pocăinţa şi credinţa se întăresc una pe cealaltă în cel ce caută mântuirea. Pocăinţa îl apăsă cu povara păcatelor şi îl înfricoşează cu nemitarnica judecată a dreptăţii dumnezeieşti. Vine însă credinţa şi i-L arată pe Izbăvitorul, Cel ce ridică păcatele lumii. Cel ce se pocăieşte se alipeşte de Izbăvitorul şi, lepădând povara păcatelor prin mărturisire, aleargă cu bucurie în urma Lui, pe calea poruncilor Lui. În acest chip, credinţa se naşte din pocăinţă şi se sprijină pe ea. Cel ce se pocăieşte se ţine strâns de credinţă, fiindcă îşi simte izbăvirea. Credinţa trăieşte din pocăinţa. Fără pocăinţă ea se aseamănă unui pom lipsit de sevă, uscat şi neroditor.
...................
gând: omul este pomul a cărui sevă este pocăinţa, frunzele sunt credinţa iar roadele sunt faptele pe care omul le înfăptuieşte, le dăruieşte, potrivit credinţei sale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu