03.01 Tâlcuiri - Săptămâna a treizeci si doua după Cincizecime - Săptămâna Botezului Domnului - Luni

Ascultarea este moartea mândriei şi învierea smereniei (Sf. Ioan Scărarul).
                                                          

*
*                  *

Iac.  2. 14-26

    14    Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască?
    15    Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele,
    16    Şi cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul?
    17    Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi.
    18    Dar va zice cineva: Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea.
    19    Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură.
    20    Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este?
    21    Avraam, părintele nostru, au nu din fapte s-a îndreptat, când a pus pe Isaac, fiul său, pe jertfelnic?
    22    Vezi că, credinţa lucra împreună cu faptele lui şi din fapte credinţa s-a desăvârşit?
    23    Şi s-a împlinit Scriptura care zice: "Şi a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate" şi "a fost numit prieten al lui Dumnezeu".
    24    Vedeţi dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă.
    25    La fel şi Rahav, desfrânata, au nu din fapte s-a îndreptat când a primit pe cei trimişi şi i-a scos afară, pe altă cale?
    26    Căci precum trupul fără suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este.

Mc. 10. 46-52

    46    Şi au venit în Ierihon. Şi ieşind din Ierihon El, ucenicii Lui şi mulţime mare, Bartimeu orbul, fiul lui Timeu, şedea jos, pe marginea drumului.
    47    Şi, auzind că este Iisus Nazarineanul, a început să strige şi să zică: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!
    48    Şi mulţi îl certau ca să tacă, el însă cu mult mai tare striga: Fiule al lui David, miluieşte-mă!
    49    Şi Iisus, oprindu-Se, a zis: Chemaţi-l! Şi l-au chemat pe orb, zicându-i: Îndrăzneşte, scoală-te! Te cheamă.
    50    Iar orbul, lepădând haina de pe el, a sărit în picioare şi a venit la Iisus.
    51    Şi l-a întrebat Iisus, zicându-i: Ce voieşti să-ţi fac? Iar orbul I-a răspuns: Învăţătorule, să văd iarăşi.
    52    Iar Iisus i-a zis: Mergi, credinţa ta te-a mântuit. Şi îndată a văzut şi urma lui Iisus pe cale.


Tâlcuire:

"Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască?" drumul către credinţă este pocăinţa. Ce spun oamenii care se pocăiesc? "Am păcătuit, n-am să mai fac. Nu voi mai păcătui, deci voi trăi potrivit poruncilor." Întrucât pocăinţa nu încetează odată cu primirea credinţei, ci, împreunându-se cu ea, rămâne până la sfârşit, reiese că şi hotărârea aceasta - de a trăi potrivit poruncilor - rămâne în vigoare şi după primirea credinţei. De aceea, credinciosul, dacă a venit la credinţă pe calea cea dreaptă - pe calea pocăinţei, adică - este un râvnitor al plinirii poruncilor sau săvârşitor al faptelor bune. Credinţa îi dă cel mai puternic imbold spre a face aceasta; tot credinţa îi dă şi puterile harice trebuincioase, prin Sfintele Taine. Într-acest chip, credinţa ajută faptelor, iar faptele fac credinţa desăvârşită: căci până când omul nu împlineşte lucrul în care a crezut, credinţa nu este credinţă adevărată. Credinţa se vădeşte numai în fapte, şi nu numai se vădeşte, ci se şi întăreşte. Faptele lucrează, la rândul lor, asupra credinţei şi  o întăresc.