Acum câteva zile am citit un articol în care era tratat subiectul "Crede şi nu cerceta". Instinctiv, mi-au circulat prin suflet trei emoţii: revolta, neîncredere şi acceptare, dar forţată. Ca să fiu sinceră, niciodată n-am stat serios să judec sensul acestei expresii deşi, de fiecare dată, îmi trezea aceleaşi sentimente.
Pe scurt, în cele câteva zile, încercând să înţeleg adevăratul sens, am ajuns la răspunsul pe care îl aşez în continuare, fiind aproape sigură că va suferi îmbunătăţiri, dacă nu, chiar modificări esenţiale. Deocamdată, nu vreau să pierd şirul ideilor.
Prin urmare, eu înţeleg aşa:
Plecând de la ideea că, a iubi pe cineva înseamnă:
· să-l tratăm cu calm, cu bunăvoinţă;
· să ne bucurăm de realizările şi succesul lui, fără a-l invidia iar, dacă a ne bucura este peste putinţele noastre, să încercăm să rămânem neutri;
· să manifestăm compasiune, părere de rău, pentru necazul lui;
· să ne comportăm cu el fără să ne lăudăm, fără orgoliu, fără egoism;
· să fim cuviincioşi;
· să ne supraveghem în permanenţă gândurile, astfel încât atitudinea, reacţiile, faţă de el să fie rezultatul gândurilor bune, a bunelor intenţii;
· dacă ne răneşte în vreun fel să facem tot posibilul să reacţionăm cu discernământ, fără a ne înfierbânta, fără a ne pripi, fără a răspunde în acelaşi fel, sau a lua imediat decizii capitale;
· să credem că, ceea ce face şi spune este adevărat (cel puţin, este adevărul lui, este dreptatea lui - aşa cum le înţelege el). Să nu uităm că toate acţiunile lui au la bază un sentiment, fie de plăcere, fie de durere. Să încercăm să înţelegem acest sentiment făra a avea suspiciuni iar, dacă avem îndoieli sau ne simţim lezaţi în vreun fel, să cerem lămuriri, amănunte, pentru a interpreta cât mai corect cauza şi intenţia atitudinii sale şi a avea cea mai corectă reacţie - chiar dacă aceasta înseamnă separarea.
Mentionez că:
Mentionez că:
· una este a crede, cu sensul de a recunoaşte dreptatea cuiva, adevărul cuiva, a fi înţelegător faţă de durerea sau de suferinţa cuiva, şi
· alta este a crede, cu sensul de avea încredere deplină în cineva sau în ceva; a-ţi pune toată nădejdea în cineva sau în ceva; a pune temei pe cinstea, pe sinceritatea cuiva; a te bizui, a conta pe cineva sau pe ceva şi
· alta este a crede, ca urmare a credinţei, a principiilor sau convingerilor proprii de viaţă. Atunci când credinţa are ca reper o divinitate supremă, aceasta îmbracă ambele forme ale lui "a crede": pe de o parte reprezintă idealul de dreptate şi adevăr iar, pe de altă parte, i se oferă încredere deplină, fiind garantul şi sprijinul neîndoielnic al împlinirii tuturor dorurilor şi aşteptărilor proprii (numai în măsura în care acestea sunt în concordanţă cu dreptatea divină).
· să fim călăuziţi de speranţa că adevărul, dreptatea, pacea, înţelegerea, armonia, echilibrul, vor birui încercările relaţiei noastre;
· să fim perseverenţi în a instaura armonia în relaţia noastră şi să acţionăm cu curaj şi cu încredere în acest sens;
· înţelepciunea, dreptatea, echilibrul, cumpătarea, perseverenţa, să fie singurele noastre călăuze în tot ceea ce facem.
Prin urmare, a crede, este unul din atributele iubirii cu sensul de a recunoaşte dreptatea cuiva, adevărul cuiva, a fi înţelegător faţă de durerea sau de suferinţa cuiva.
În legătură cu partea a doua a expresiei, prin verbul a cerceta eu înţeleg aşa:
Având în vedere că expresia "Crede şi nu cerceta" este considerată ca fiind cu înţeles religios, în Sfânta Scriptură, verbul a cerceta, apare în 223 de versete având, în principal, două sensuri:
- a judeca (a discerne) şi a stabili în ce măsură au fost respectate poruncile, legile şi morala, reperele binelui, urmând ca, în funcţie de rezultat să se ia decizii. În Sfânta Scriptură, acest drept este atribuit lui Dumnezeu, preoţilor, judecătorilor, împăraţilor şi înţelepţilor - pentru că, a judeca şi a acţiona fără înţelepciune, înseamnă haos;
- celălalt înţeles, este acela de a căuta, a studia, a examina cu atenţie spre a înţelege şi a lua decizii corecte sau, a înţelege folosul lucrurilor.
În concluzie, pentru mine,
"Crede şi nu cerceta", se traduce prin a primi cu iubire ceea ce vedem şi auzim, ceea ce trăim în fiecare clipă a vieţii noastre, fără a ne grăbi să le încadrăm în bune sau rele, fără a ne erija în deţinătorii adevărului absolut, fără a crede că deţinem reţeta fericirii.
Consider că mai benefic ar fi să ne concentrăm atenţia pe ceea ce simţim, încercând să facem în aşa fel încât simţirile noastre să nu producă durere.
Pentru a încadra ceva în bine sau rău, este nevoie de multă înţelepciune, de cunoaştere, iar acestea se dobândesc după lungi căutări, trăiri şi înţelesuri. Uneori, o viaţă este prea puţin pentru a dobândi înţelepciunea. O, cât de grea este înţelegerea uneori!
Fiecare îşi învaţă lecţiile lui. Trăirile şi experienţele mele de până acum, m-au învăţat că, tot ceea ce am de făcut, este să caut în continuare dragostea, mergând pe cărarea înţelepciunii şi, astfel, noi şi noi răspunsuri vor răsări în sufletul meu.
Matei 7. 7-8.Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui ce bate i se va deschide.
____________
Acum incerc sa pun aici niste notiuni, asa cum le inteleg eu si dupa ce voi termina o sa le transfer in alta parte, unde cred ca e locul lor:
- Dumnezeu
- este raspunsul la toate intebarile si aspiratiile omului, care merg dincolo de granitele vazute si nevazute ale Pamantului si ale Universului, dincolo de lucrurile dovedite si intelese. Astfel, Dumnezeu este cauza (originea) si finalitatea (firea normala, scopul) tuturor lucrurilor. Este "Tatal atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului, vazutelor tuturor si nevazutelor."", este "Alfa şi Omega, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul." (Crez si Apoc. 1.8)
- este idealul, fiinţa supremă, reprezentand idealul de viata spirituală, personală şi eternă, care are plenitudinea perfecţiunilor şi nu este condiţionat de nimeni şi nimic din afara Lui. "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa." (Ioan 14.6)
- este mangaiere si speranta pentru cei neindreptatiti si pentru cei neputinciosi in fata durerii si a fricii de moarte.
- Indumnezeirea
- este unirea cu Dumnezeu - idealul suprem al evolutiei omului
- estecea mai inalta treapta de desavarsire a omului
- se realizeaza prin dobandirea virtutilor
- Virtutea crestina
- este puterea sufletului de a sãvârşi în mod constant binele si de a birui neintrerupt raul , aceasta putere devenind obisnuinta (intoarcerea la firea omului),.
- este continua dezvoltare a firii spre perfecţiune.
- se realizeaza prin respectarea si implinirea legilor lui Dumnezeu
- Legile lui Dumnezeu
- sunt legatura intre om si Dumnezeu, trepte catre idealul suprem de evolutie a omului
- sunt cuprinse in Sfanta Scriptura: Legea Vechiului Testament cu cele 10 porunci dumnezeiesti - Decalogul - descoperite de Dumnezeu lui Moise, pe muntele Sinai (Iesire 20) este desavarsita prin Legea Noului Testament, Legea lui Iisus "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeu tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau. Aceasta este marea si intaia porunca. Iar a doua, la fel ca aceasta: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. in aceste doua porunci se cuprind toata Legea si proorocii" (Matei 22, 37-40). **
- Legea Vechiului Testament este calea dobandirii virtutilor prin lucrarea in trup (prin fapte, actiuni) iar Legea Noului Testament este calea dobandirii virtutilor prin lucrarea in duh (indreptarea atentiei catre gandul care genereaza faptele)
- Mantuirea = eliberarea de pacat si de frica mortii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu