31.07 Tâlcuiri - Săptămâna a noua după Cincizecime - Duminică

Utrenie:

In 20. 19-31

19    Iar cărturarii şi arhiereii căutau să pună mâna pe El, în ceasul acela, dar s-au temut de popor. Căci ei au înţeles că Iisus spusese pilda aceasta pentru ei.
    20    Şi pândindu-L, I-au trimis iscoade, care se prefăceau că sunt drepţi, ca să-L prindă în cuvânt şi să-L dea stăpânirii şi puterii dregătorului.
    21    Şi L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, ştim că vorbeşti şi înveţi drept şi nu cauţi la faţa omului, ci cu adevărat înveţi calea lui Dumnezeu:
    22    Se cuvine ca noi să dăm dajdie Cezarului sau nu?
    23    Dar Iisus, cunoscând vicleşugul lor, a zis către ei: De ce Mă ispitiţi?
    24    Arătaţi-mi un dinar. Al cui chip şi scriere are pe el? Iar ei au zis: Ale Cezarului.
    25    Şi El a zis către ei: Aşadar, daţi cele ce sunt ale Cezarului, Cezarului şi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu.
    26    Şi nu L-au putut prinde în cuvânt înaintea poporului şi, mirându-se de cuvântul Lui, au tăcut.
    27    Şi apropiindu-se unii dintre saducheii care zic că nu este înviere, L-au întrebat:
    28    Zicând: Învăţătorule, Moise a scris pentru noi: Dacă moare fratele cuiva, având femeie, şi el n-a avut copii, să ia fratele lui pe femeie şi să ridice urmaş fratelui său.
    29    Erau deci şapte fraţi. Şi cel dintâi, luându-şi femeie, a murit fără de copii.
    30    Şi a luat-o al doilea, şi a murit şi el fără copii.
    31    A luat-o şi al treilea; şi tot aşa toţi şapte n-au lăsat copii şi au murit.

Liturghie:


1 Cor. 3. 9-17

      9    Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu  suntem; voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu.
    10    După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înţelept meşter , am pus temelia; iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte;
    11    Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos.
    12    Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie.
    13    Lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua  (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri  ce fel este lucrul fiecăruia.
    14    Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată.
    15    Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc.
    16    Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu  al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?
    17    De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi.


Mt. 14. 22-34


    22    Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor.
    23    Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur.  Şi, făcându-se seară, era singur acolo.
    24    Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă.
    25    Iar la a patra strajă din noapte,  a venit la ei Iisus, umblând pe mare.
    26    Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat.
    27    Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!
    28    Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă.
    29    El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus.
    30    Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă!
    31    Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?
    32    Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul.
    33    Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu.
    34    Şi, trecând dincolo, au venit în pământul Ghenizaretului.


Tâlcuire:


Sfântul Apostol Petru, cu îngăduinţa Domnului, coboară din corabie şi merge pe apă; apoi, se lasă biruit de imboldurile fricii şi începe să se scufunde. Faptul că s-a hotărât să facă un lucru atât de neobişnuit nu este vrednic de mustrare, altminteri Domnul nu i-ar fi îngăduit; mustrare merita faptul că nu şi-a păstrat starea sufletească dintâi. Pe Apostol îl umpluse o nădejde în Domnul plină de însufleţire,  întemeiată pe credinţa că El poate orice şi asta i-a dat curajul s înfrunte valurile. A făcut câţiva paşi pe această cale nouă: ar fi trebuit să se întărească în nădejde, având în vedere pe Domnul, Care era aproape, şi faptul că deja mersese pe apă prin puterea Lui; el însă s-a lăsat pradă cugetărilor omeneşti: "Vântul este puternic, valurile sunt mari, apa n-are statornicie", iar aceasta l-a zdruncinat,  slăbind în el tăria credinţei şi a nădejdii. Din această pricină a scăpat din mâna Domnului şi, rămânând supus lucrărilor legilor firii, a început să se scufunde. Domnul l-a dojenit: "Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?", arătând pricina primejdiei. Iată o lecţie pentru toţi cei ce întreprind vreun lucru, mic sau mare,  cu scopul arătat de a plăcea Domnului ! Trebuie păstrată căldura dintâi a credinţei şi nădejdii, din care se naşte o mare virtute: stăruinţa în faptă bună, care slujeşte de temelie a vieţii plăcute lui Dumnezeu. Atâta vreme cât această stare se păstrează, însufleţirea de a purta ostenelile căii pe care ai păşit nu piere, şi piedicile, oricât de mari ar fi, trec nebăgate în seamă. Atunci când ea slăbeşte însă, sufletul omului se umple îndată de închipuiri  privitoare la mijloacele omeneşti de păstrare a vieţii şi de ducere la bun sfârşit a treburilor începute; şi întrucât acestea se arată întotdeauna neputincioase, în sufletul lor se strecoară frica:"Ce o să fie?"; de aici se naşte şovăiala:"Să mai continui?", şi în cele din urmă părăsirea deplina a lucrării cu pricina. Trebuie făcut aşa: ţine-te de ce-ai început, goneşte gândurile care te tulbură şi îndrăzneşte intru Domnul, Care este aproape.