32.01 Tâlcuiri - Săptămâna a zecea după Cincizecime - Luni

1 Cor.  15. 12-19

12    Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor?
    13    Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat.
    14    Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră.
    15    Ne aflăm încă şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a înviat, dacă deci morţii nu înviază.
    16    Căci dacă morţii nu înviază, nici Hristos n-a înviat.
    17    Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre;
    18    Şi atunci şi cei ce au adormit în Hristos au pierit.
    19    Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii.


Mt. 21. 18-22

18    Dimineaţa, a doua zi, pe când se întorcea în cetate, a flămânzit;
    19    Şi văzând un smochin lângă cale, S-a dus la el, dar n-a găsit nimic în el decât numai frunze, şi a zis lui: De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac! Şi smochinul s-a uscat îndată.
    20    Văzând aceasta, ucenicii s-au minunat, zicând: Cum s-a uscat smochinul îndată?
    21    Iar Iisus, răspunzând, le-a zis: Adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut cu smochinul, ci şi muntelui acestuia de veţi zice: Ridică-te şi aruncă-te în mare, va fi aşa.
    22    Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi.



Tâlcuire:

Domnul a osândit smochinul pentru nerodire fiindcă la arătare acesta era acoperit cu frunze într-aşa chip că s-ar fi cuvenit să fie în el şi roade, care însă nu se aflau. În viaţa creştinească, frunzele sunt faptele cucernice şi nevoinţele din afară, iar roadele sunt stările sufleteşti.  Legea duhovnicească cere ca cele dintâi să aibă ca izvor pe cele din urna; din pogorământ insă fata de cei neputincioşi, este primit şi ca cele din urmă să se pârguiască în pas cu cele dintâi. dacă cele dintâi sunt îmbelşugate, iar cele din urmă nu-s nici măcar în faşă, aceasta nu este decât o amăgire de viaţă duhovnicească,  ce poate fi descrisă prin cuvintele: a părea, dar a nu fi. La început. omul nu are această stare nefericită, dar ea se poate ivi pe nesimţite şi începe să orânduiască felul lui de viaţă. Cel care se reazemă prea mult pe cele din afară şi se împătimeşte de ele,  luarea aminte se întunecă, simţurile duhovniceşti se tocesc şi se înstăpâneşte raceala duhovnicească. Ajunsă aici,  viaţa duhovnicească moare; rămâne doar chipul cucerniciei, lipsit de puterea ei. Purtarea din afară e vrednică, iar înlăuntru lucrurile stau tocmai pe dos. Urmarea este sterpiciunea duhovnicească: faptele se săvârşesc, dar sunt toate moarte.